Mănânc şi plâng. Mănânc!

Ia-mi tu durerea și apoi judecă-mă dacă mai poți!

Atunci când simțim o durere suficient de mare cât să devină un pericol perceput, corpul nostru ne sedează. Durerea poate fi percepută la nivel fizic, în corp sau mintal, ca o durere emoțională, ba chiar una ce îi zicem sufletească. De altfel o durere fizică sau una mintală pare că se simte în aceleași locuri în creier. 

Cu alte cuvine, creierul nu face o diferență majoră în perceperea durerilor. O durere este o durere și dacă e nevoie să o sedăm, ”rezolvă băiatul”.

Dacă data trecută am vorbit de neurotrasmițătorul numit dopamină (substanța lui ”hai că mai poți” și mai ales a lui ”mai vreau”), astăzi endorfinele (”îți iau durerea cu mâna”) sunt în centrul atenției. 

Metafora este următoarea.

 M-am trezit de dimineață încărcat cu o combinație dureroasă dintre plictiseală, lipsă de sens, control și speranță, garnisită cu incapacitate sau neîncredere în a fi autentic, obligat să mă târâi prin viață cu o mentalitate la care simt că e prea târziu să renunț dacă chiar aș avea șansa.

 Îmi pun printr-un reflex condiționat ”ochelarii maro” prin care o să văd lumea așa cum mă simt: de că..t. 

Sunt obligat să sorb zilnic această cupă cu amar, așa că doare, iar pentru că doare vreau să o îndulcesc cât să îmi mai pese de ziua de mâine. Durerea vreau să o uit, să nu mai simt gustul amar, să mă sedez, să nu mai simt greul acestei suferințe. 

Și atunci mă arunc. Mă arunc în obsesia controlului, în workaholic,  alcoholic, shopaholic în orice formă de aholic ( cineva care e dependent sau obsedat de ceva). Vreau să nu mai văd, aud dar mai ales să NU mai simt durere. Vreau să uit de durere. 

Folosirea de substanțe este populară când e vorba de durere. Fie ea, durerea,  și în forme mai prietenoase cum ar fi plictiseala.

 Avem cafea să ne stimuleze, sau țigară să ne calmeze. Le  luăm pe amândouă în același timp și e chiar pare mai bine. Avem alcool să ne sedeze și comportamente să ne fofileze. Avem pastile și droguri, avem de toate, mai puțin PACE. 

Vorbesc cu tine, vorbesc cu mine. Iți spun, îmi spun.

Îmbrățisează-mă și am să mă simt mai acceptat. Acultă-mă și am să mă simt mai înțeles. Acceptă-mă și am să fiu mai autentic. Nu mă mai traumatiza și nu am să mai fiu atât de sensibil. Nu mă mai manipula și am să fiu mai echilibrat. Nu mă mai stresa și nu am să mai explodez.

Nu cred că adicția este o alegere conștientă, ci mai repede o alegere dată de durerea cronică sau acută pe care ghici ce, NU O MAI SUPORT!

Ia-mi tu durerea și apoi judecă-mă dacă mai poți!