Triunghiul Dramatic al lui Karpman, o teorie psihologică ce poate deveni o unealtă de mare folosință

Victimă, Persecutor sau Salvator?

Toate cărțile pentru a fi citite se bazează pe dramă. Drama o știm și noi că doar o trăim zilnic. Ar citi cineva o carte care expune viața zilnică a armoniei și păcii? Nu foarte mulți… De aceea nici o carte nu începe cu: „să vă povestesc cum au trăit ei fericiți până la adânci bătrâneți”, ci se termină astfel.

Povestea spune de cele mai multe ori despre dinamica atractivă dintre Victima nevinovată ce este asuprită de un Persecutor hain și manipulator, până când un Salvator pe cal alb vine și o eliberează. Bineînțeles aici este vorba de un conflict între toate cele trei roluri, conflict pe care noi îl trăim zilnic în interacțiunea cu ceilalți dar și cu noi înșine. Pentru că sunt roluri, nu înseamnă că de fapt noi suntem Victimă, Persecutor sau Salvator, ci ne simțim sau ne comportăm ca și cum am fi pentru a satisface anumite nevoi de regulă inconștiente. 

Cum se poate observa?

În interacțiunile cu ceilalți m-am găsit uneori că mă plâng, victimizându-mă  pentru a găsi o persoană care să mă ajute. Atunci când persoana a fost găsită ne-am găsit jucând un joc ciudat. Ea, salvatoare, se străduia să îmi dea soluții la problemele mele iar eu le baram cu zel și chiar aș spune cu o plăcere de care nu eram conștient jucând un joc numit „Da, dar…” Salvatorul meu venea cu idei care mai de care mai bune și deosebite iar tot ce a primit înapoi de la mine a fost o negare a acelor soluții: ”Așa este, aș putea să citesc acea carte, dar sunt prea ocupat.

Așa este, dar știu pe cineva care a făcut asta și nu a funcționat. Da, dar tu ai făcut asta vreodată? Da, dar afară plouă… da dar afară e soare”. Practic o lăsam încet, încet, fără răbdare și chiar se poate spune că o ”scoteam din minți”. O persecutam inconștient pentru că ”mi-a sărit în ajutor”.  Atunci persoana devenea furioasă și începea să mă acuze în special că sunt încăpățânat sau discuțiile puteau deveni mai urâte, persecutându-mă  la rândul său.

După eveniment s-a întâmplat ca ori eu, ori persoana, să povestim ce ni s-a întâmplat și cât de absurd a fost celălalt în abordare, căutând să ne scoatem în evidență cum am fost victimizați și căutând aprobarea salvatoare și aliați. (Și uite așa poate începe un război…)  Se observă dacă ne uităm atent cum eu mă Victimizam ademenind un Salvator, apoi pentru că el dorea să mă salveze (nu doar să asculte) eu mă simțeam persecutat de acele soluții oferite și le refuzam. Acest refuz era perceput ca o nerecunoștință și persoana începea să mă certe, devenind Persecutorul meu. După terminarea poveștii, mergeam să povestim altora întâmplarea într-un mod dramatic și cu reflectoarele puse pe cât am fost de oprimați. Sună cunoscut? Este un joc destul de des jucat cu persoanele apropiate, în special cu partenerii.

Teoria: 

Victima caută să se convingă pe sine sau pe ceilalți că nu poate face nimic sau nimic nu se poate face pentru situația ei. Orice acțiune este predestinată eșecului oricât ar încerca. Astfel se evită o schimbare reală sau înțelegerea adevăratelor emoții pentru că se presupune că ar aduce anxietate și risc. Jucând acest rol, Victima evită confruntarea reală cu anxietatea și riscul. „Săracul(a) de mine” ar fi emblema acestui rol.

Victima se simte persecutată, asuprită, neputincioasă, fără speranță, lipsită de energie, rușinată și pare incapabilă să ia decizii, să rezolve probleme, să-și facă plăcere în viață sau să obțină o perspectivă. Victima va rămâne cu un Persecutor sau, dacă nu este persecutată, va găsi sau va provoca pe cineva să joace rolul de Persecutor. Victima poate căuta ajutor și unul sau mai mulți Salvatori vor salva ziua, ceea ce va duce în realitate la stimularea continuă a sentimentelor negative ale Victimei și la rămânerea captivă în acest rol.

Salvatorul: emblema Salvatorului este „Lasă-mă să te ajut”. Salvatorul simte disconfort dacă nu are ce să salveze. De multe ori el devine furios (devenind Persecutor) deoarece ajutorul lui nu reușește să provoace schimbarea. Salvarea are consecințe negative pentru că menține Victima dependentă și nu îi permite acesteia să eșueze și să experimenteze consecințele alegerilor lor. Recompensa este și la Salvator evitarea anxietății și a propriilor probleme pentru că își concentrează energia asupra altcuiva. De fapt el încearcă să rezolve problemele altuia iar insuccesul și trăirile emoționale negative sunt justificate de comportamentul celorlalți actori : Victima și Persecutorul. Interesul real  al Salvatorului este de fapt evitarea propriilor probleme deghizate ca o preocupare pentru nevoile Victimei.

Persecutorul: Emblema Persecutorului: „Toată vina e a ta”. Persecutorul controlează, învinuiește, critică, e opresiv, furios, autoritar, rigid și superior. Dar, dacă este învinuit la rândul său, Persecutorul poate deveni defensiv și poate schimba rolurile pentru a deveni Victimă atunci când este atacat cu forță de Salvator și/sau Victimă, caz în care Victima poate schimba și ea rolul pentru a deveni Persecutor.

Inițial, un triunghi dramatic apare atunci când o persoană își asumă rolul de Victimă sau Persecutor. Această persoană simte apoi nevoia să angajeze alți jucători în conflict. După cum se întâmplă adesea, un Salvator este încurajat să intre în situație. Acești jucători își asumă roluri proprii care nu sunt statice și, prin urmare, pot apărea diverse scenarii. De exemplu, Victima ar putea activa Salvatorul,  în timp ce Salvatorul trece apoi la Persecuție.

Exemplu ipotetic fictiv al dinamicii rolurilor: 

Într-un mariaj avem pe P, Persecutor  ce „ține captivă” pe V, Victima și îi controlează atent gradele de libertate: este gelos, nu o lasă să exploreze, îi coordonează activ viața. V își justifică neputința dând vina exclusiv pe P. Asta atrage la un moment dat un Salvator, S, ce vine să salveze pe V. Acesta reușește și acum S este partener cu V. Consecința imediată ar fi că Persecutorul P începe acum să se lamenteze că a fost înșelat, că este neînțeles  și trădat și se transformă ca rol din Persecutor în Victimă.  S, Salvatorul observă că V nu răspunde la ideile lui salvatoare și devine furios pe Victimă, transformându-se din Salvator în Persecutor. În aceste condiții, Victima V găsește dintr-o dată energia de a îl înțelege pe primul partener, devenit acum Victimă  și se hotărăște să-l salveze întorcându-se la el. Astfel Victima inițială V, devine Salvator. 

Motivul pentru care situația dramatică persistă este că fiecare participant și-a îndeplinit dorințele/nevoile psihologice (frecvent inconștiente), fără a fi nevoit să recunoască disfuncția sau prejudiciul mai amplu făcut în situația în ansamblu. Fiecare participant acționează după propriile nevoi egoiste, mai degrabă decât să acționeze într-o manieră cu adevărat responsabilă sau altruistă.

Studiu de caz fictiv:

Doamna X se plânge că soțul nu o lasă să meargă să își urmeze visul de a deveni actriță pentru că este gelos, ”o ține captivă” și este împotrivă ca ea să aibă o carieră. La fiecare două zile doamna se întâlnește la cafea cu prietenele ei cele mai bune și toate povestesc cum soții lor le împiedică să își atingă potențialul. La sfatul psihologului soțul o lasă pe doamna X să urmeze cursurile de teatru și se dovedește că aceasta are simptomele unei anxietăți sociale și de performanță, ce o fac să aibă atacuri de panică pe scenă. Ea realizează că își ascundea aceste anxietăți inconștient folosind ca paravan persecuția soțului.

Acesta se comporta astfel pentru că avea o frică de singurătate, o anxietate de a fi părăsit și ținând pe soție ”captivă” avea siguranța că nu va rămâne singur. O dată descoperite aceste adevăruri, cei doi au reușit împreună și separat să și le rezolve. Rolul de salvatoare al prietenelor bune a încetat și doamna X a fost chiar cumva alungată din grup pentru că nu mai rezona cu discuțiile, ba din contră. Mai târziu, una din prietenele din grup a abordat-o și a decis să caute și ea adevărul ieșind din triunghiul ei dramatic cu ajutorul consilierii.

Jucăm aceste roluri să salvăm aparențele, generând inconștient conflict și le-am jucat atât de bine încă de mici (preluate cele mai multe din mediu) încât ele sunt instinctuale. Tindem să jucăm aceste roluri pentru a ascunde de regulă o frică mai puternică, o nesiguranță posibil existențială. Aceste roluri duc la conflict și folosesc o suficient de mare energie cât să ne lase vlăguiți. Acea energie desfășurată în conflict ne creează iluzia (și scuza) că asta înseamnă să fi om, că prin acest conflict simțim că trăim.

În realitate conflictul este de multe ori o proiecție al unui conflict interior, a unei nevoi ascunse sau neînțelese, sau a unei frici (a avea curajul de a fi vulnerabil e mai greu decât a juca un rol care să mascheze). Energia risipită în conflicte poate fi folosită într-un infinit de moduri mai avantajoase pentru existența noastră: dezvoltare personală, socială, morală, relațională, spirituală. În conflicte există învinși și chiar dacă există și învingători, ambii sunt sleiți de puteri la final, traumatizați și în ruine. Iar secundele vieții nu stau după noi, nu ne dau prea multe șanse să ne învățăm lecția.

Probabil după ce vom rezolva drama din sufletul nostru ce se face auzită prin aceste roluri de Victimă, Salvator, Persecutor,  vom reuși să citim cu plăcere povești despre cum ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.