Paradoxul alegerii (II)

O lume a abundenței aduce cu ea și pericolul de a deveni confuzi, nesatisfăcuți și iresponsabili

Mai multe experimente psihologice, dar și realitatea anecdotică, arată că mai multe oportunități aduc cu ele șansa de a alege mult mai bine ceea ce avem nevoie, dar bariera dintre mult și prea mult există, iar când sunt prea multe oportunități pierdem pe parcurs suficientă satisfacție cât să nu ne putem bucura cu alegerea.

Astfel o lume a abundenței aduce cu ea și pericolul de a deveni confuzi, nesatisfăcuți și iresponsabili. A fi implicat, a dobândi prin angajament o oportunitate îți dă sens, pe când a le avea pe toate cu minim de efort te poate îndepărta de sens.  

Vă mai aduceți aminte ce a pățit Pinocchio pe „Insula Plăcerii” unde aveau de toate și puteau face orice? (S-a transformat într-un măgar.)

Prin modul în care luăm decizii ne putem împărți în „maximizatori” și „satisfăcători”.

Dacă ești un maximizator, este posibil să cântărești cu atenție alegerile pentru a evalua care este cea mai bună. Acest lucru poate duce, desigur, la un rezultat excelent. Atunci când maximizatorii iau decizii, vor să fie  foarte informați. 

Pe hârtie, deciziile lor pot părea cele mai logice sau eficiente, deoarece au petrecut atât de mult timp deliberând posibilități și rezultate potențiale. Iau în mod sigur cea mai utilă alegere de care pot da dovadă.

Maximizatorii iau cele mai utile și pragmatice decizii ceea ce le aduce eficiență și succes.

Există și o plată pentru asta. De multe ori ei au probleme în a lua o decizie pentru că ei doresc să o ia pe cea perfectă și în plus, o analiză atât de detaliată necesită timp, foarte mult timp și energie. 

Apoi, după decizie, maximizatorii riscă apariția regretului decizițional. O dată ce am ales televizorul optim după o lungă dezbatere și simulare mentală, folosirea modelului de televizor ales poate ușor reaprinde dezbaterea prin „poate că era mai bine să aleg celălalt model” făcând ca maximizatorul să ia cea mai bună decizie dar să nu poată simți de multe ori satisfacția și bucuria cu cele alese.  

La celălalt capăt al spectrului, satisfăcătorul, este cel care preferă să ia decizii rapid. În loc de „cea mai bună” alegere, e bine cu ceea ce este acceptabil. 

Opusul maximizării este în acest caz a fi satisfăcător. Definiția ar fi contextual: există constrângeri și nu le poți rezolva pe toate și cu siguranță nu le poți rezolva pe toate rapid.  Așadar, „destul de bun” este caracteristica luării deciziilor pentru satisfăcător.

Satisfăcătorul ia decizia rapid și se bazează de multe ori pe surse externe.

Mai precis preferă să se intereseze ce decizii iau alții și să le folosească pe acelea în loc să analizeze personal și să caute cea mai bună soluție pentru el. 

În acest context satisfăcătorul nu ia cea mai bună decizie pentru el și are de pierdut ca eficiență și succes, dar pare că recuperează prin satisfacție și mulțumire cu alegerea. 

Un studiu din 2006 a scos în evidență că absolvenții de facultate maximizatori au găsit locuri de muncă cu 20% mai bine plătite decât cei satisfăcători. Cu toate acestea maximizatorii erau mult mai nemulțumiți și nesatisfăcuți cu locul de muncă. 

Tu de care tabără simți că ești mai apropiat? Ești mai mult maximizator sau satisfăcător?

Există situații în care este mai bine să alegi ca un maximizator și alte situații în care poate e mai bine ca un satisfăcător?