Cum e să fii tânără, femeie și lider într-o lume plină de etichete?
Interviu cu Cosmina Corcheș, manager sală de fitness în Alba Iulia, despre curaj, disciplină și echilibru
Este tânără, ambițioasă și conduce una dintre cele mai apreciate săli de fitness din Alba. Cosmina Corcheș, dincolo de antrenamente și aparate, construiește o comunitate de femei, de oameni care vor să se simtă bine cu propriul corp, dar mai ales cu propria minte.
Am fost curioasă și am provocat-o la un dialog despre ce înseamnă leadership-ul feminin, despre cum gestionează ea prejudecățile, motivația, și mai ales ce mesaj are pentru femeile care vor să împace toate aspectele vieții.
Cine ești tu? Cum te-ai descrie pe scurt?
Sunt Cosmina Corcheș, am 25 de ani și provin dintr-un mic orășel de munte, Abrud. Din 2019, Alba Iulia a devenit noul meu acasă, locul în care m-am redescoperit și unde în prezent coordonez activitatea unei săli de fitness – și profesez în domeniul managementului. Sunt o fire sociabilă, zâmbitoare și deschisă, am o energie calmă și multă căldură sufletească, dar în același timp sunt ambițioasă și implicată în tot ce fac. Îmi place să lucrez cu oamenii și să creez în jurul meu o atmosferă pozitivă. Ca orice om, am și eu micile mele „provocări” – poate sunt uneori prea impulsivă când trebuie să iau o decizie rapidă, dar mă străduiesc mereu să învăț din fiecare experiență. Sunt Săgetător – și cred că asta spune multe despre felul meu de a fi: sinceră, cu spirit liber și mereu în mișcare.
Cum a apărut ideea de a conduce o sală de fitness?
N-am visat dintotdeauna să conduc o sală de fitness. Dar uneori, cele mai importante alegeri vin dintr-un simplu instinct: simți că trebuie să spui da. În 2023, lucram într-un centru comercial și auzisem că urmează să se deschidă o sală de fitness acolo. Eu eram deja în zona de management, doar că într-un domeniu complet diferit – retail de articole vestimentare. Și mi-am zis: Hmm… și dacă ar fi următorul pas? Nu știam exact ce va însemna, dar știam că vreau.
Ce m-a provocat cel mai tare a fost faptul că sala era literalmente în șantier – adică am văzut totul cum se construiește de la zero, nu doar fizic, ci și ca idee, echipă, energie. M-am aruncat cu toată încrederea și emoțiile mele acolo. Aveam doar 23 de ani și, în loc să mă sperie, m-a entuziasmat.
Pentru că uneori nu trebuie să vezi toată scara ca să urci prima treaptă. Iar eu mi-am spus clar: Nu știu unde o să ajung, dar știu că pot. Și o să fac să merite.
Te-ai simțit vreodată nevoită să demonstrezi mai mult pentru că ești femeie?
Da. Chiar dacă poate nu am conștientizat mereu asta, m-am simțit încă de mică motivată să demonstrez că pot. Poate și pentru că sunt femeie, poate și pentru că așa am fost eu crescută: cu ideea că nu ți se dă totul de-a gata, ci trebuie să muncești pentru locul tău, pentru vocea ta.
Cred că de multe ori simțim nevoia să facem un pic mai mult, să fim un pic mai bune, să nu greșim – tocmai ca să fim luate în serios. Și da, au fost momente în care am simțit că trebuie să arăt de două ori mai mult ce pot, nu pentru că nu aveam încredere în mine, ci pentru că lumea din jur era obișnuită să vadă altceva la această vârstă fragedă.
Dar, în același timp, cred că asta m-a format. M-a făcut mai conștientă de forța mea și mai atentă la ce vreau să transmit. Nu vreau să reușesc în ciuda faptului că sunt femeie. Vreau să reușesc și pentru că sunt femeie.
Cum îți motivezi echipa și clienții? Ce te inspiră pe tine ca lider?
Pentru mine, motivația nu e un discurs sau o strategie. E o energie care se simte zi de zi în echipă și în comunitate. La noi nu există „nu se poate”. Există doar „ok, cum facem să se poată?” – și cred că asta spune totul despre dinamica noastră. Nu ne încurcăm în probleme, ci găsim soluții. Rapid. La cald. Cu capul limpede și sufletul acolo.
Ce e frumos e că motivația merge în ambele sensuri – îi încurajez, îi ascult, îi provoc… dar, sincer, și ei mă inspiră pe mine. Am o echipă diversă, cu oameni de toate vârstele, iar diferențele dintre noi sunt exact ce ne leagă. Facem training-uri, ne sprijinim când e nevoie, și luăm și pauze când simțim că e cazul. Nu alergăm după perfecțiune, ci după echilibru și autenticitate.
Iar cu clienții, totul începe de la intrare. Vibe-ul. Felul în care sunt primiți, auziți, văzuți. Am vrut mereu ca fiecare om care pășește în sală să simtă că e binevenit și că e într-un spațiu în care chiar contează.
Cât despre ce mă inspiră ca lider… sincer? Oamenii mei. Faptul că văd transformări – nu doar fizice, ci și mentale. Faptul că cineva vine nesigur și, după o perioadă, îl vezi zâmbind altfel. Mai încrezător. Aia e inspirația mea. Să pot contribui, chiar și puțin, la felul în care cineva își vede viața.
Ce înseamnă pentru tine o comunitate în jurul sportului?
Pentru mine, o comunitate în jurul sportului înseamnă mult mai mult decât oameni care vin la sală să facă mișcare. E despre legături. Despre susținere. Despre a simți că nu ești singur, nici măcar atunci când e greu.
E locul unde, indiferent de vârstă, obiective sau nivel, oamenii se adună cu același scop: să fie mai bine decât ieri. Să se vindece. Să se încarce. Să evolueze împreună. E genul de comunitate în care o încurajare sinceră, un zâmbet sau un „hai că poți!” pot schimba ziua cuiva.
Comunitatea noastră nu e doar despre antrenamente. E despre energie. Despre empatie. Despre a construi un mediu unde fiecare se simte acceptat, înțeles și motivat.
Și sincer? Acolo e frumusețea sportului – în felul în care ne aduce împreună. Ne pune în mișcare, dar ne și apropie. Și când ai o comunitate care trage în aceeași direcție, simți că orice e posibil!
Cum îți păstrezi feminitatea într-un domeniu unde ești înconjurată de greutăți, antrenamente intense și uneori… prejudecăți?
Feminitatea mea nu a fost niciodată o piedică în acest domeniu. Dimpotrivă, cred că tocmai ea mă ajută să aduc echilibru, empatie și rafinament într-un spațiu care e adesea văzut ca dur, intens, „masculin”.
Ce mă motivează cel mai tare e tocmai ritmul ăsta – faptul că fiecare zi vine cu ceva nou. Fiecare provocare, fiecare interacțiune, fiecare lecție pe care o trec în agendă seara mă ajută să devin o versiune mai bună, mai conștientă de mine. Și da, ca să fii o „femeie bine” – în sensul adevărat – trebuie să fi trecut și prin momente mai puțin bune. Prin alea care nu se văd în poze, dar care te construiesc pe dinăuntru.
Cât despre greutăți… sincer? Alea din viața de zi cu zi nu-s nici măcar pe jumătate cât o ganteră de 50 de kile. 😄
Iar în zilele în care simt că a fost greu, îmi pregătesc ținuta mea preferată – alb-negru, simplu, dar cu atitudine – și a doua zi o iau de la capăt cu același vibe bun care mă definește.
Cât despre prejudecăți… au existat, sigur. Le simți uneori subtil, alteori direct. Dar eu nu mi-am pierdut timpul încercând să le combat. Le-am lăsat să se stingă singure, în timp ce eu mi-am făcut treaba. Cu grație, cu muncă și cu tocuri sau cu adidași – depinde de zi.
Cum le încurajezi pe femeile care simt rușine sau teamă să vină la sală?
Le înțeleg. Chiar le înțeleg. Pentru că în jurul sălilor de fitness s-au construit, din păcate, o mulțime de frici: că „toți se uită la tine„, că „nu ești suficient de în formă”, că „o să râdă cineva”. Dar adevărul e altul.
Le spun mereu femeilor care se tem că sala nu e un podium, e un proces. Nimeni nu vine aici gata, perfect, terminat. Venim ca să începem. Ca să devenim.
Eu le încurajez prin felul în care le primesc: cu zâmbet, cu răbdare, cu privirea aia care spune „E ok. Toată lumea a fost acolo. Hai să începem împreună”. Le ascult, le întreb ce le oprește și le ofer spațiul în care pot să respire, nu să se simtă judecate.
Pentru mine, nu există femeie „nepregătită pentru sală”. Există doar femei care nu au fost întâmpinate cum trebuie. Și dacă aici pot fi acel început de drum pentru cineva, atunci simt că mi-am făcut treaba.
Cum îți găsești tu echilibrul între muncă, viață personală și timp pentru tine?
Întrebarea asta îmi place cel mai mult, pentru că aici simt că pot face clar diferența dintre a fi manager și a fi lider.
Un manager poate avea un program. Un lider, în schimb, are o responsabilitate. Programul meu nu se oprește la ora 17:00. El începe dimineața devreme, continuă în pauze, seara, în mesaje, în call-uri rapide cu echipa. Sunt acolo când e nevoie. Nu pentru că „trebuie”, ci pentru că simt că așa se construiește încrederea – prin prezență.
Dar, în tot acest ritm, echilibrul nu înseamnă să separ viața personală de viața profesională cu o linie clară. Înseamnă să le îmbin în așa fel încât să nu simt că sacrific una pentru cealaltă.
Faptul că sunt împăcată cu ritmul ăsta, că îmi place ceea ce fac, că am o echipă în care am încredere și care are încredere în mine – asta e echilibrul meu. Nu există o rețetă perfectă. Dar există armonie atunci când ești acolo unde trebuie să fii.
Și da, îmi găsesc și timp pentru mine. În momente mici, dar pline: o cafea băută liniștit, un film vizionat cu persoana de lângă mine, o vizită făcută familiei mele… Sau pur și simplu o zi în care închid telefonul și sunt doar cu mine.
Cum reușești să nu te pierzi printre așteptările celorlalți și să rămâi autentică?
Sincer? Chiar de când am început să profesez în acest domeniu, o persoană foarte dragă mie în momentul de față cu care am și lucrat m-a învățat să nu mă mai stresez să bifez așteptările tuturor. Am învățat, în timp, că dacă încerci să mulțumești pe toată lumea, riști să nu mai știi cine ești tu.
Autenticitatea pentru mine înseamnă să știu ce-mi place, ce nu-mi place, unde trag linia, ce tolerez și ce nu negociez. Înseamnă să spun „nu” fără să mă simt vinovată și să-mi păstrez vibe-ul bun, chiar și când ceilalți nu-l înțeleg.
E ușor să te pierzi când vin din toate direcțiile păreri, sfaturi, critici sau etichete. Dar tocmai în lumea asta plină de „cum ar trebui să fii”, autenticitatea e o superputere de fapt. Și vine din lucruri simple: rutina de dimineață, felul în care îmi aleg hainele, modul în care îmi ascult echipa, vocea cu care spun ce gândesc.
Nu mă compar. Nu mă copiez. Și nu mă forțez să fiu altfel decât simt.
Știu cine sunt. Și când știi cine ești, nu te mai pierzi. Nici în muncă, nici în așteptări, nici în zgomotul lumii din jur.
Ce faci în zilele în care simți că nu mai poți? Ai vreun ritual care te reconectează cu tine?
Da, există și zile în care simt că nu mai pot. Și n-am nicio problemă să recunosc asta. Cred că puterea nu înseamnă să nu cazi niciodată, ci să știi cui să-i întinzi mâna când cazi.
În zilele grele, aleg să mă deschid față de cea mai importantă persoană din viața mea: mama. E omul care mă liniștește fără să-mi dea soluții magice. Doar prin simplul fapt că e acolo, că mă ascultă, că simt că mă înțelege fără să mă judece.
E vocea care îmi amintește cine sunt, chiar și când eu uit.
În rest, ritualul meu e simplu: las telefonul deoparte, mă opresc puțin din tot, pun muzica mea preferată, îmi scriu două-trei gânduri și respir. Uneori e o plimbare, alteori o cafea băută în liniște, alteori o conversație sinceră cu cineva drag.
Nu fug de zilele grele. Le las să vină, le trăiesc, și apoi le las să plece. Pentru că știu că și ele fac parte din drumul meu.
Și dacă la finalul zilei totul pare că mă apasă… îmi reamintesc un lucru simplu: n-am ajuns până aici ca să mă opresc tocmai acum.
Ce ai spune unei fete de 18-20 de ani care visează să aibă o sală de fitness sau să inspire prin sport?
Ce i-aș spune unei fete de 18-20 de ani care visează să creeze ceva al ei, să inspire, să construiască ceva cu sens? I-aș spune că da, e greu. Dar da, merită.
Nu e despre a avea totul clar din prima. Nici despre a ști exact cum o să ajungi unde vrei. E despre a începe. Cu ce ai. Cu cine ești. Cu curajul de a face primul pas chiar dacă vocea din cap îți spune că nu ești pregătită.
Și o să vină momente în care o să simți că te-ai rătăcit, că te întrebi dacă ai făcut alegerea bună, că e prea mult, că nu te vezi acolo unde ai visat. Dar exact acele momente sunt cele care te formează.
Munca ta, indiferent de domeniu, te va crește și profesional, dar și personal. Te va învăța ce înseamnă responsabilitate, răbdare, caracter și încredere în tine.
Fiecare zi în care alegi să nu renunți e o investiție în viitoarea ta versiune. Iar într-o zi o să te uiți în oglindă și o să spui: „Uite cine am devenit. Și am început cu mâinile goale și o inimă plină”.
Așa că… dacă simți că e visul tău, urmează-l. Nu pentru ce o să obții. Ci pentru cine o să devii pe drum.
Femeia puternică e…
Femeia puternică e… mama mea. Dacă mă întrebi profund, sincer și fără filtru – da, acolo e rădăcina.
Dar dacă ne raportăm la tot ce înseamnă femeia de azi, femeia din jurul nostru, femeia din mine și din tine… atunci aș spune așa:
Femeia puternică nu e perfectă. Nu are toate răspunsurile. Uneori plânge în mașină și zâmbește când intră în sală. Alteori greșește, se îndoiește, obosește. Dar nu se oprește.
Femeia puternică e prezentă. Își ține echipa unită. Își ține visul viu. Își ține vocea clară. Nu pentru că nu simte frică, ci pentru că nu lasă frica să o conducă.
E femeia care nu are nevoie să vorbească tare ca să se facă auzită. Și nici să demonstreze tuturor ca să știe cine este.
Femeia puternică e cea care știe să conducă, dar și să îmbrățișeze. Să ofere direcție, dar și căldură. Să inspire, fără să se pună pe un piedestal.
Și poate, cel mai important… femeia puternică e femeia care nu uită niciodată de unde a plecat. Care se întoarce, care ridică, care spune: „Și tu poți”.
☕ Fun Facts cu Cosmina Corcheș
Pentru că dincolo de responsabilități, Cosmina e o femeie plină de energie și umor, i-am pregătit câteva întrebări scurte:
- Cafea sau ceai?
Cafea, fără doar și poate.- Dimineața devreme sau seara târziu?
Seara târziu, tot timpul.- Piesa vestimentară preferată în afara sălii?
Cred ca tot sacoul rămâne.- Ce nu lipsește niciodată din geanta ta?
Telefonul, clar. O necesitate.- Cuvântul care te descrie cel mai bine?
Ambiți.- Motto-ul tău personal?
“Rezistă. Învață. Continuă. Fiindcă atunci când nu mai poți, mai poți puțin!
Partajează acest conținut:
Publică comentariul