Ai grijă de lumina din tine

Pentru a afla cine suntem, ne dezbrăcăm de hainele poleite.

M-am gândit cum în toate filmele de acțiune atunci când eroul are o rană deschisă, primul lucru pe care îl face este să o închidă și de multe ori o face folosind ceva încins în foc. 

Acțiunea ce îi provoacă mult mai multă suferință decât rana inițială dar știe că această durere e necesară și obligatorie dacă vrea ca viața să nu i se scurgă încet dar sigur prin rana deschisă. Curajul lui de a alege o durere mai mare să vindece pe cea deschisă îi salvează viața.

Cu rănile emoționale de ce nu ar fi același lucru? În primul rând ele nu sunt atât de ușor de identificat.  De regulă sunt atât de bine ascunse de conștientul nostru că nici atunci când toată lumea din jur vede rana noastră, noi nu o vedem. 

Acea rană, rămasă deschisă, consumă zilnic și sigur energia vitală, emoțională, fizică și spirituală atât de necesară armoniei cu noi înșine și cu mediul. 

O astfel de rană o ascundem sub haine poleite și strălucitoare dar ea, purulentă, lasă să treacă lumina din noi până putem rămâne în întuneric. Suferința aceasta continuă și inconștientă generează conflict în noi și prin noi în jurul nostru. 

Acestea sunt semne de avertizare pe care nu ne-a învățat nimeni să le vedem. Doar le simțim dar nu știm ce sunt și pentru ce sunt. Rănile multiple declanșează haos și pierdem energie vitală și oricât încercăm să punem ordine în afara noastră, să controlăm haosul, de fapt haosul e în noi. 

În evitare, inconștient, folosim sau căutăm soluții superficiale, confortabile și prepoderent nefuncționale doar să simulăm o rezolvare.

De fapt ne e frică să căutăm pentru că doare.

 E ca în gluma aceea: ”Un om ce băuse prea mult își căuta cheile sub un felinar iar cineva îl vede și îi sare în ajutor. Amândoi caută și caută până când cel ce sărise în ajutor întreabă: Unde ați pierdut cheile? În gazonul din fața casei, primește răspuns. Și atunci de ce le cauți aici? Pentru că aici este lumină.” 

 Odată ce alegem să oprim pierderea luminii din noi, ne dezbrăcăm ușor, cu speranță, de hainele poleite și strălucitoare și lăsăm lumina conștientizării să înceapă procesul de cauterizare.

 Nu e ușor să stăm în pielea goală. Ne e rușine, ne simțim judecați, criticați, poate chiar pedepsiți și asta doare. Ne-am obișnuit cu protecție, cu „haine”, cu măști. Această durere este fierul nostru înroșit. 

Acum  se vede clar cum pierdem lumina prin răni. Dezbrăcați putem chiar afla cine ne apasă pe acele răni sau cine ne vrea iar îmbrăcați. Oameni cu frici ca ale noastre ce se oglindesc în noi și se sperie de ce văd. Noi  de multe ori îi lăsăm să ne călăuzească prin întuneric în minciună. 

Pentru a afla cine suntem, ne dezbrăcăm de hainele poleite. Simțim rușine și frică, vrem să fugim, să luptăm sau suntem înghețați. Când avem curajul să ne privim sufletul rănit și trupul hâd cu acceptare și compasiune, rănile se vindecă ca prin miracol și putem spune că primim o nouă șansă de a redeveni oameni. 

De această dată rănile noastre se transformă în cicatrici de înțelepciune și lumina ne reaprinde. Nu putem șterge trecutul și iată-l totuși asumat, acceptat și iertat.